Lines

Pentru Chronic.

Am sa incep sa-ti scriu din nou. Intrebarea e cand ma voi opri. Am ales sa renunt la caietul meu foarte special din Carturesti si la blogul celalat. Cel putin pentru moment. Sper sa reusesc de asemenea sa nu-ti mai scriu nici mail-uri, nici scrisori. Iar asta, nu pentru ca te urasc, ci pentru ca pur si simplu nu ai intelege nimic si m-am saturat sa fiu o neinteleasa.

Astazi am fost plecata 12 ore de acasa. M-am intalnit de dimineata cu L. Ne-am plimbat putin si am fumat cateva tigari. Pana sa ajung sa ma intalnesc cu ea, a fost nevoie sa alerg pentru ca intarziam. Mi-amintesc inca faptul ca pentru tine n-am alergat niciodata atunci cand stiam ca o sa intarzii. Asta pentru ca intr-un fel stiam ca tu trebuia sa ma astepti, oricat de mult mi-ar fi luat sa ajung pana la tine. Poate ca acum imi platesti toate minutele pe care le-ai pierdut in acest an asteptandu-ma. Poate ca ti-ai facut un caiet in care le-ai adunat pe toate, ai tras o linie, le-ai inmultit cu x si rezultatul ar insemna numarul zilelor pe care trebuie sa le traiesc eu asteptandu-te. X este o necunoscuta in ecuatia asta, atat pentru mine cat si pentru tine (ar putea fi zero si astfel aceasta posibilitate ar deveni inexistenta)

In ultimele zile mi-au picat in mana numai povesti care vorbesc despre moarte. L. mi-a zis ieri un lucru la care ma gandisem si eu destul de serios in ultima vreme – un om nu dispare decat atunci cand moare. Desigur, putem fi noi atat de infantili incat sa credem ca ura sau uitarea sau indiferenta l-ar putea face pe celalalt sa nu mai existe, insa asta ar putea fi adevarat doar o perioada de timp. Ma gandesc totusi ca nu inteleg inca moartea.

Acum, de cand tu “nu mai esti” am senzatia ca nu am aer, ca nu am echilibru, ca sufletul, mintea, emotiile, lacrimile, sentimetele mele sunt inghetate. Lumea mea s-a rupt, s-a dizolvat. Din cinci in cinci minute mi se pune un nod in gat pentru ca ma gandesc la tine. Nu am niciun motiv pentru care sa ma trezesc dimineata, ce sa mai vorbesc de fericire. Si totusi, totusi tu existi. Tu traiesti acolo, intr-o lume paralela cu a mea, la doar doua statii de metrou distanta, mergi pe aceleasi strazi pe care merg si eu uneori, o tii pe ea de mana, o saruti, o iubesti poate mai mult sau mai putin decat pe mine, asta nu am de unde sa stiu. Respiri, esti fericit sau trist, te gandesti sau nu la mine, citesti, visezi in felul tau. Ma urasti. Ma iubesti inca. Indiferenta nu s-a inventat pentru noi. Esti mai bun pentru unii. Ai slabit, ti-ai cumparat haine noi si porti ochelari. Traiesti, pricepi? Esti viu. Poti tu sa intelegi cat de mult inseamna asta pentru tine ? Sau pentru mine?  Daca maine as vrea sa te vad, nu m-ar putea impiedica nimic sa o fac, pentru ca tu inca existi. Si totusi pentru o clipa incerc sa-mi imaginez ca ai fi mort. As putea eu oare macar atunci sa inteleg moartea? Atunci n-ar mai exista descompunere, dezamagire, vise neimplinite, sentimentul de vinovatie. Nu, atunci ar fi sfarsitul. Adevaratul sfarsit. As putea chiar si atunci sa sper intr-o continuare. Insa mi-e teama ca as deveni mai neinteleasa decat sunt acum.

Florian Pittis – Ultima scrisoare