Clipe netraite de noi (1)

“Si uita-te un pic

Ce tragica alaturare. “

S-a trezit inaintea mea, ca de obicei. S-a dus direct in baie, s-a spalat pe fata, pe dinti si pe maini. S-a uitat in oglinda, buimac, si a hotarat ca nu e cazul sa foloseasca aparatul de ras. Si-a trecut, apoi, degtele ude prin parul carliontat si a iesit.

E o rutina pe care eu nu o inteleg. In fiecare dimineata la ora 7:05 intra in baie si la 7:15 iese. E o lege nescrisa, in timp ce la mine, sunt zile cand ma trezesc atat de tarziu incat nu mai am timp deca sa-mi pun o pereche de blugi, un tricou si sa ies din casa. Tot procesul de spalat pe fata-maini-dinti e inlocuit de fondul de ten pe care mi-l intind in lift si o guma de mestecat.

S-a intors in camera, unde eu dormeam intinsa si pe locul lui. Stia ca asa fac in fiecare dimineata dupa ce se trezeste el. De obicei, vine si ma musca usor de ureche, de nas, de buze pana ma trezesc, ca sa luam micul-dejun impreuna. Dimineata cand mancam nu vorbim despre nimic. In general, eu sunt prea adormita ca sa port o conversatie, iar el prea interesat de primele mail-uri ale zilei. Sambata sau duminica, cand suntem relaxati si lenesi e totul mai dragut. Ma tine pe picioarele lui ca pe un copil mic, iar eu ii dau sa muste din senvisul facut pentru amandoi. Impartim si cana de cafea si dulciurile si tigara de dimineata.

Astazi, dupa ce a iesit din baie, a luat laptopul din camera in care eu inca dormeam si s-a refugiat, singur, in bucatarie. A pus un ibric cu apa pe foc si a inceput sa-si citeasca mail-urile, cu gandul la seara trecuta.

El e traducator. Tin minte ca in liceu visa sa devina ambasador, atasat cultural prin nu-stiu-ce tara sau chiar informator secret. Eu, insa, intotdeauna am stiut ca sunt doar vise si ca oricat de bine pregatit se vedea el, avea sa ajunga doar un obscur traducator de romane biografice sau pura fictiune. Totusi, e inca la inceput. Acum, imi dau seama ca viata poate sa-i ofere un viitor mai stralucit decat prezentul. E adevarat ca ar merita asta.

Are un apartament modest cu doua camere, aproape de centru, pe care i l-au lasat parintii in anul 2 de facultate, dupa ce s-au convins ca “se tine de treaba”. Intr-adevar e obsedat de job-ul asta cu traducerile. De fiecare data cand vreo editura il contacteaza pentru un nou proiect, se imbraca in singurul lui costum negru la care asorteaza, fie o camasa lila, fie una gri-deschis si pantofii negri. Oamenii il apreciaza pentru felul cum vorbeste, pentru punctualitate si prezenta, de aceea, de cele mai multe ori reuseste sa negocieze suma de bani pe care trebuie s-o primeasca in favoarea lui.

Eu am fost mereu o idealista, iar idealul meu in adolescenta era sa lucrez ori la o revista, ori intr-o agentie de publicitate. Acum, in anul 3 de facultate, sunt vanzatoare. In prinipal, vand substante -  prafuri, solutii, plante s.a.m.d. Pentru unii oameni, toate astea inseamna viata. Deci, vand inca 2-3-5…. ipotetici ani in care sa va bucurati de … viata?! Desigur, sunt putini cei care vad munca asta asa. Chiar si mie mi-a luat ceva timp sa inteleg ce inseamna de fapt. Cu toate astea, peste 2 ani, cand termin facultatea, voi renunta si ma voi inchide intr-un birou cu aer conditionat si laptop si ma voi ocupa de ceva mult mai superficial. Cel putin, asa mi s-a promis in momentul in care m-am angajat aici.

Pe el l-am cunoscut in urma cu 5 ani. Era o perioada cand aveam nevoie disperata de afectiune. Probabil ca acelasi lucru ii lipsea si lui. Relatia de atunci, din punctul meu de vedere, una lineara, din punctul lui de vedere, una care prevestea pe zi ce trecea esecul, s-a sfarsit intr-o primavara, la aproximativ 1 an dupa ce incepuse. La cateva zile dupa despartirea noastra, in viata lui a aparul acea “alta I.”, care curand avea sa plece in Anglia. (Atunci a murit visul meu de a imi petrece cel putin un an din viata la Londra.)

Reintalnirea noastra s-a produs cumva din vina lui. Avea nevoie de niste substante care sa-i tina mintea si corpul treze mai mult timp, pentru ca lucra la o carte destul de complexa. Ma astepta intr-o seara, pe o banca din fata blocului meu. Probabil stersese numarul meu de telefon, iar adresa de e-mail, intr-adevar mi-o schimbasem. Eu nu l-am observat, dar exact cand eram pe punctul de a intra in bloc, m-a strigat. L-am recunoscut si eu imediat. De aici lucrurile au curs previzibil pana in punctul in care am hotarat sa ma mut la el o perioada – asta, dupa ce, V. si M., singurii mei buni prieteni, m-au asigurat ca e “chiar tare sa pleci de-acasa”.

Zidul.

intotdeauna mi-au placut oamenii care citesc. nu neaparat Kafka sau Dostoievski. ma refer la cei care citesc orice. de la clasicii rusi pana la poeziile lui Baudelaire, filozofia lui Kant sau romanele “doomiiste” romanesti. ma simt inferiora in fata lor. e surprinzator cum, spre exemplu, in timpul orelor de botanica, nu inteleg nimic, nu stiu nici jumate din ce stiu ceilalti oameni de acolo, dar asta nu-mi creeaza niciun sentiment de rusine sau parere de rau. cunosc prea bine cat de mult imi displac notiunile astea care tin de chimie sau botanica. totusi, cand vine vorba de literatura lucrurile se schimba. ma fascineaza atat de mult oamenii care vorbesc despre ce au citit sau explica despre schimbarea pe care a dezvoltat-o in interiorul lor o carte.

am luat de la L. un volum de Sartre. sunt cateva nuvele din care am citit doar doua pana acum. o sa mentionez, insa, cat de mult m-a impresionat felul cum este surprinsa constientizarea mortii in Zidul. e vorba despre un detinut care afla ca a doua zi, dimineata, urma sa fie executat. toata povestea se desfasoara pe parcursul noptii care il mai despartea de moarte. La un moment dat spune:

“In starea in care ma aflam, daca cineva ar fi venit sa ma anunte ca ma pot intoarce acasa linistit, ca scapasem cu viata, chestia asta m-ar fi lasat rece: sa astepti cateva ore sau cativa ani e totuna cand ai pierdut iluzia ca esti etern“.

m-am apucat ieri, in drum spre casa, stand in dreapta lui V.  sa-i povestesc despre asta. mi se pare geniala V. pentru ca poate sa fie atenta si la drum si la povestile mele despre A. si mai nou despre ce citesc. ea mereu gaseste cuvinte si timp pentru un raspuns.

nu stiu daca a inteles totusi de ce tocmai fragmentul ala m-a marcat pe mine. cu putin timp in urma, eram printre putinii oameni care cred in eternitate.

Lines

Pentru Chronic.

Am sa incep sa-ti scriu din nou. Intrebarea e cand ma voi opri. Am ales sa renunt la caietul meu foarte special din Carturesti si la blogul celalat. Cel putin pentru moment. Sper sa reusesc de asemenea sa nu-ti mai scriu nici mail-uri, nici scrisori. Iar asta, nu pentru ca te urasc, ci pentru ca pur si simplu nu ai intelege nimic si m-am saturat sa fiu o neinteleasa.

Astazi am fost plecata 12 ore de acasa. M-am intalnit de dimineata cu L. Ne-am plimbat putin si am fumat cateva tigari. Pana sa ajung sa ma intalnesc cu ea, a fost nevoie sa alerg pentru ca intarziam. Mi-amintesc inca faptul ca pentru tine n-am alergat niciodata atunci cand stiam ca o sa intarzii. Asta pentru ca intr-un fel stiam ca tu trebuia sa ma astepti, oricat de mult mi-ar fi luat sa ajung pana la tine. Poate ca acum imi platesti toate minutele pe care le-ai pierdut in acest an asteptandu-ma. Poate ca ti-ai facut un caiet in care le-ai adunat pe toate, ai tras o linie, le-ai inmultit cu x si rezultatul ar insemna numarul zilelor pe care trebuie sa le traiesc eu asteptandu-te. X este o necunoscuta in ecuatia asta, atat pentru mine cat si pentru tine (ar putea fi zero si astfel aceasta posibilitate ar deveni inexistenta)

In ultimele zile mi-au picat in mana numai povesti care vorbesc despre moarte. L. mi-a zis ieri un lucru la care ma gandisem si eu destul de serios in ultima vreme – un om nu dispare decat atunci cand moare. Desigur, putem fi noi atat de infantili incat sa credem ca ura sau uitarea sau indiferenta l-ar putea face pe celalalt sa nu mai existe, insa asta ar putea fi adevarat doar o perioada de timp. Ma gandesc totusi ca nu inteleg inca moartea.

Acum, de cand tu “nu mai esti” am senzatia ca nu am aer, ca nu am echilibru, ca sufletul, mintea, emotiile, lacrimile, sentimetele mele sunt inghetate. Lumea mea s-a rupt, s-a dizolvat. Din cinci in cinci minute mi se pune un nod in gat pentru ca ma gandesc la tine. Nu am niciun motiv pentru care sa ma trezesc dimineata, ce sa mai vorbesc de fericire. Si totusi, totusi tu existi. Tu traiesti acolo, intr-o lume paralela cu a mea, la doar doua statii de metrou distanta, mergi pe aceleasi strazi pe care merg si eu uneori, o tii pe ea de mana, o saruti, o iubesti poate mai mult sau mai putin decat pe mine, asta nu am de unde sa stiu. Respiri, esti fericit sau trist, te gandesti sau nu la mine, citesti, visezi in felul tau. Ma urasti. Ma iubesti inca. Indiferenta nu s-a inventat pentru noi. Esti mai bun pentru unii. Ai slabit, ti-ai cumparat haine noi si porti ochelari. Traiesti, pricepi? Esti viu. Poti tu sa intelegi cat de mult inseamna asta pentru tine ? Sau pentru mine?  Daca maine as vrea sa te vad, nu m-ar putea impiedica nimic sa o fac, pentru ca tu inca existi. Si totusi pentru o clipa incerc sa-mi imaginez ca ai fi mort. As putea eu oare macar atunci sa inteleg moartea? Atunci n-ar mai exista descompunere, dezamagire, vise neimplinite, sentimentul de vinovatie. Nu, atunci ar fi sfarsitul. Adevaratul sfarsit. As putea chiar si atunci sa sper intr-o continuare. Insa mi-e teama ca as deveni mai neinteleasa decat sunt acum.

Florian Pittis – Ultima scrisoare