Zidul.

intotdeauna mi-au placut oamenii care citesc. nu neaparat Kafka sau Dostoievski. ma refer la cei care citesc orice. de la clasicii rusi pana la poeziile lui Baudelaire, filozofia lui Kant sau romanele “doomiiste” romanesti. ma simt inferiora in fata lor. e surprinzator cum, spre exemplu, in timpul orelor de botanica, nu inteleg nimic, nu stiu nici jumate din ce stiu ceilalti oameni de acolo, dar asta nu-mi creeaza niciun sentiment de rusine sau parere de rau. cunosc prea bine cat de mult imi displac notiunile astea care tin de chimie sau botanica. totusi, cand vine vorba de literatura lucrurile se schimba. ma fascineaza atat de mult oamenii care vorbesc despre ce au citit sau explica despre schimbarea pe care a dezvoltat-o in interiorul lor o carte.

am luat de la L. un volum de Sartre. sunt cateva nuvele din care am citit doar doua pana acum. o sa mentionez, insa, cat de mult m-a impresionat felul cum este surprinsa constientizarea mortii in Zidul. e vorba despre un detinut care afla ca a doua zi, dimineata, urma sa fie executat. toata povestea se desfasoara pe parcursul noptii care il mai despartea de moarte. La un moment dat spune:

“In starea in care ma aflam, daca cineva ar fi venit sa ma anunte ca ma pot intoarce acasa linistit, ca scapasem cu viata, chestia asta m-ar fi lasat rece: sa astepti cateva ore sau cativa ani e totuna cand ai pierdut iluzia ca esti etern“.

m-am apucat ieri, in drum spre casa, stand in dreapta lui V.  sa-i povestesc despre asta. mi se pare geniala V. pentru ca poate sa fie atenta si la drum si la povestile mele despre A. si mai nou despre ce citesc. ea mereu gaseste cuvinte si timp pentru un raspuns.

nu stiu daca a inteles totusi de ce tocmai fragmentul ala m-a marcat pe mine. cu putin timp in urma, eram printre putinii oameni care cred in eternitate.