Flashback

„Acum cativa ani conta daca avem 2 sau 3 sendvisuri la noi. Ne interesa asta doar cat sa stim daca le putem imparti in mod egal. Conta sa mearga cismeaua din parc, erau importanti toti blugii care pupau asflatul in timp ce ne insoteau la concertele folk in aer liber. Nu conta nici sa fim pieptanate desi diriga ne atragea mereu atentia, conta sa putem pasa fara sa fim observate o carte buna pe sub banca, conta sa zambim si sa nu ne grabim in nimic. Acum totul e o fuga continuu, o graba…in zadar. Si cat mai putina iubire adevarata, fata de orice. Prea putine lucruri mai sunt mirifice si mirobolante acum, toate devin ok sau misto.”

Imi este greu sa spun, dar schimbarea asta e atat de reala! Mi-amintesc in clasa a noua, trebuia sa scriem o compunere pe o tema la alegere si m-am gandit atunci la o ziarista frantuzoaica. Am facut un fel de colaj intre monologul ei interior si imaginea obiectiva a Parisului undeva la inceputul secolului 20. V. scrisese despre un cersetor, o descriere, un tablou pe care eu nici acum n-as putea sa-l construiesc in acel fel inedit, neasteptat de detaliat, pe care l-a reusit ea atunci. L. a citit prima, avea atata incredere in ea, in forta textului ei incat era de asteptat sa n-o egaleze nimeni. A fost prima oara cand ii lasasem pe ceilalti fara cuvinte, si ne bucuram de privirile lor admirative.  Acum nu mai stiu decat sa ma bucur pentru un 5 pe care-l iau schitand litere si cifre. Cuvinte care nu spun nimic – „fenolftaleina”  nu te va trimite niciodata cu gandul mai departe de o formula si niste proprietati chimice. Totul e real aici, nu e loc pentru subiectivism sau sensuri ascunse.

Intensitatea cu care simteam atunci lumea nu se compara cu rutina de acum.Imi vine in minte un exemplu stupid – tigarile pe care le fumam cu L. pe scari la TNB aveau alt gust. Erau intr-adevar felul nostru de a fi altfel, de a sfida regulile care ni se impuneau. Acum, serios, ce farmec mai gasesti in a-ti aprinde o tigara cand stii ca nimeni si nimic nu te impiedica sa faci asta? Lumea stie, exista locuri pentru fumatori,ai bani suficienti, esti liber sa fii ca toti ceilalti care au ales viciul tau. Cand am mers prima data in Club A, ni se parea ca am descoperit cel mai tare, cel mai mirific loc. Am fost miercuri in A, si imediat dupa URMA am plecat, am incercat sa evit after-party-ul pentru care acum cativa ani as fi dat orice. E doar…  ciudat.

Am inceput sa scriem pe blog, pe 2ori17 si lumea chiar ne citea. Cadoul perfect a fost postul scris de mine cu cele mai multe vizualizari ever (si, da, cadoul perfect se dovedise a fi o chitara pe care n-am primit-o niciodata de la cine m-as fi asteptat). Acum citesc posturile mele si nu le inteleg rostul. As putea foarte simplu sa trimit un mail, sa scriu pe messenger, Oricum lumea e prea ocupata sau dezinteresata. Si, chiar asa, de ce ar fi interesata?!

Cat despre iubirea adevarata… who needs it anyway? Iubirea adevarata era atunci cand nu conta daca poarta superstaruri sau conversi, daca pe tricou scrie eminem sau kurt cobain, daca te duce sau nu acasa, daca aveti 10 sau 100 de lei. Atunci vorbeam pana dimineata despre orice, fara sa ne plictisim, fara momente de tacere. Conta ce carti citeste si despre ce scrie pe blog. Acum ne pasa de cadouri si masini. Asta se numeste evolutie in gandire… right?

(Iar noi, noi ne-am imprastiat, ne-am cam dizolvat. Nu mai exista noi. De 3 ori pe an incercam sa ne reunim, sa ne regasim, alergam putin dupa un cadou, happy birthday dude,  bem o bere si plecam acasa, ne intoarcem la vietile noastre atat de diferite.)

 

I’m back, I guess

Te-ai ascuns in camera ta, ai mancat ciocolata si portocale toata ziua si nimeni nu a vrut nimic de la tine. Ar fi trebuit sa iesi la berea aia, dar ce rost avea ? Nu va fi nimic niciodata, tu ai  hotarat asa, deci ar fi fost un efort inutil. « Distractie placuta, eu nu mai pot sa ajung (…si lasati-ma-n pace) ». Ce simplu e sa refuzi atunci cand nu-ti pasa, cand nu ai absolut niciun sentiment, nicio urma de regret. Esti inuman, asa obisnuiai sa-i spui lui cand facea asta. Dar, iata-te in aceeasi situatie – acum ti se mai pare inuman ?

Lucrurile de aici te apasa. Dezordinea amintirilor, a povestilor devine obositoare, sufocanta. O sa le pui in ordine, in fiecare dimineata iti propui asta, dar noaptea te regasesti in acelasi dezastru. Sunt atat de multe obiecte care nu-si mai gasesc locul, altele care lipsesc de prea mult timp, probabil zac uitate de saptamani intregi undeva unde nu te-ai gandit sa cauti. Si asa trec ore, zile, saptamani  in care nu faci nimic folositor.

Ai terminat de citit cartea pe care ai primit-o de ziua ta (una dintre cele doua de fapt). Nimic special, nu a reusit sa te distraga de la obsesiile tale. Te-ai intors din nou sa scrii despre ele aici. E cam trist. Si albumul de la Yann Tiersen  (Les Retrouvailles)  a inceput si s-a terminat de prea multe ori. Devine plictisitor.

Tot nu intelegi de ce trebuia sa retii faptul ca a lasat Trandafirul pe pat, prea obosit . E total irelevant. Si cu ocazia asta, recunoaste ca te asteptai la un trandafir ieri seara, macar ca o  formalitate. Dar din nou, irelevant.

Love is about chemistry

You shimmy shook my bone leaving me stranded all in love on my own
Do you think of me? Where am I now? Baby where do I sleep?
(Kings of Leon – Closer)

Nu te-ai gandit ca in seara asta va ploua – si bine ai facut! Poate te-ar fi impiedicat sa iesi din casa, noaptea, pe aceeasi strada lunga de langa morminte. In fiecare zi pe strada asta petreci zece minute cu tine, cu muzica ta, cu gandurile tale, alergand, plimbandu-te, mergand pur si simplu. E drumul care te duce oriunde si pe care te intorci mereu acasa. Asfaltul s-a obisnuit cu privirea ta, cu pasii apasati sau dezorientati, cu urma de parfum pe care o lasi.

Ti s-a intamplat vreodata sa nu gasesti loc pentru cuvinte?

Stiai ca sunteti in acelasi loc in acelasi timp dar incercai sa prelungesti asteptarea. Urma sa-i revezi chipul atat de familiar dupa o perioada sinistru de lunga. Purtai inca vina a tot ce se intamplase ultima oara si ai fi preferat ca privirile vostre sa ramana mereu orientate in unghiuri diferite. Ochii aceia te fac sa te simti vulnerabila, vinovata, nesigura, te aseaza la locul tau sau te imping spre pacat.

20 inseamna maturitate. Ti-ai golit mintea de impulsuri. De ce sa joci din nou aceeasi carte? Te-ai hotarat sa traiesti clipa exact cum ti se ofera. Acum iti pare rau? Tot raul poate fi spre bine.

Ceea ce te sperie cel mai mult sunt oamenii cu principii. De ce? Simplu – pentru ca esti unul dintre ei si stii atat de bine ce inseamna asta. Ai fortat la maximum limitele care ti s-au impus, ai incercat orice truc ieftin – aveai tu senzatia ca lucrurile vor functiona asa, ca fotografiile rupte in mii si mii de bucati vor putea fi cumva reintregite. Imi pare rau pentru tine si visele tale. A trecut mult timp, prea mult poate. Cutiuta cu amintiri s-a umplut cu zeci de alte fotografii. Iti cer, deci, sa renunti, sa te conformezi, sa te maturizezi, caci despre asta este vorba. Nu mai bate la porti unde pesemne nu mai sta nimeni.

so i’ll wait/ you decide/ crash yourself in my walls/ there’s a door, right ahead/ to my world!
(urma – a door to my world)